Cu o seară înainte
corpurile lor fuseseră două continente
care s-au unit printr-o cutremurare tectonică –
o îmbrățișare în care s-a prăbușit timpul
pielea a devenit alfabetul unei limbi
fără sinonime.


Au făcut dragoste ca două oglinzi
care se reflectă una în cealaltă
până când
realitatea a cedat
sub propria greutate.


La final
în poziția în care zeii își ascultă rugăciunile,
s-au regăsit –
nu ca trupuri ci ca nervuri de lumină
pulsând prin aceeași inimă străină.


Ea cu pleoapele închise
l-a devorat printr-o privire
care nu mai avea nevoie de ochi.


Extazul – un strigăt mut care a spart întunericul
făcând cerul să curgă
într-un potop de liniște protectoare
sub care s-au îmbrățișat
ca două umbre lipite de același vis.


Apoi a început să ningă.
Dar nu cu zăpadă –
cu fulgi de timp care se topeau pe piele
lăsând în urmă doar conturul
unei absențe definitive.

Dimineața s-a strecurat ca un hoț
prin crăpăturile unui vis neterminat.
Ea, cu mâna încă prinsă între lumi
l-a căutat în culcușul care mai păstra
aroma ultimului „împreună”
a găsit doar o foaie.
O hârtie.
O absență caligrafiată.


Ziua s-a destrămat în palmele ei –
mototolită
un adio murdar
de rimel.

Noaptea următoare
i-a fost taxi spre
o realitate alternativă.


Kilometri fosforescenți
au defilat prin vis
ca niște vene pe
sub pielea unei hărți
care nu ducea nicăieri.


S-a trezit într-un tramvai al nimănui
printre oameni cu ochii goi
care mergeau către un capăt
ce nu mai avea început.


O bibliotecă nesfârșită
– catedrală de gânduri rătăcite –
a primit-o ca o mamă uitată.
Printre tomuri care plângeau în tăcere
a descoperit o nișă de hărți:
drumuri către sine
către el
către nimic.


Una a prins-o în brațele ei de hârtie.
A fost trasă într-un labirint
de săgeți iluzorii,
care duceau la o cărticică obosită.
O pagină.
Una singură.
o amintire pe moarte.


A rupt-o.
Când s-a trezit
o ținea în mână.
Dar scrisul…
era doar o agonie
în tuș
fiecare literă – o implozie a cuvântului.


A aruncat-o.
A plâns.
A scos-o din coș
ca pe un copil abandonat.


A dezmierdat-o, dar foaia...
n-o mai cunoștea.
O privea
goală.
Ca și cum
n-ar fi existat
vreodată nimic.

*

Apoi:
tăcerea a avut glas.
„Gata. Să-l coasem.”
Ca pe o rană
în carne străină.


„A venit prea târziu.”
Și el
– cel ce fusese odată un început –
a fost dus,
zdruncinat,
spre un sfârșit
care nu mai dorea să fie poveste
la morgă.
Doar o linie trasă
pe ultima hartă
a unei iubiri
care nu a mai avut
timp să revină.