Ce pietre grele, mari, ne gârbovesc,
cărându-le prin univers,
ca un Sisif, golit de mit,
în drumul nostru infinit,
ce fel de labirint e și aceasta
prin care-naintăm,
pe care singuri ni-l săpăm,
ce fel de zeu ne-a plămădit,
că am murit și iarăși înviem,
ca să ne-mpovărăm din nou
cu sarcini și mai grele,
cu care să suim la stele,
ce lucru rău, e doar că existăm
pe-acest pământ,
plătind tribut peste tribut,
cât cer și cât pământ,
s-au așternut în calea vieții noastre,
și câte astre strălucesc, fără hotar,
fără să aibă habar că și noi existăm,
cât țărm și câtă mare
în care înotăm zadarnic, fără niciun țel,
și peste toate-acestea, cât mister