uneori, las toată ura la o parte
și îngenunchez
să mă rog la dumnezeu.

uneori, pierd firul.
nici nu mai știu
cu cine vorbesc,
ce chip sărut
și în final
simt
că m-am rugat la tine.

mă uit la mâini și-mi par mari,
câteodată;
simțul mirosului ascuțit,
firele de păr se-ngroașă,
și porii mă dor.
într-un mod ciudat,
corpul îmi crește
ca un stejar vechi
de sute de ani,
tremurând de fiecare vifor
în care a stat neclintit.

dincolo de paloarea asta fragilă,
de femeie
mereu cu luna pe buze,
iubesc ca un bărbat
cu plete lungi, umeri lați
și obrajii fierbinți,
mirosind a cel mai ieftin rachiu.
îmi ascund sânii
și mă dau singură afară din casă
să mă uit la tine,
prin atingerile din palmă.

iubesc ca și când
trăiesc fugind mereu
de tine.

și fug,
până dau cu capul
de pieptul însângerat
al unui sfânt.