Vei deveni curând, în mintea mea,
atât de diafană,
ca ielele pe câmp, surprinse-ntr-o icoană,
ferită și de ploaie și de vânt,
de răul care bântuie nestingherit
pe-acest pământ
și-ncet, încet, te voi transcrie-n poezii,
bucată cu bucată,
recompunându-te-ntr-o operă de artă,
ca îngerii să te citească-n fiecare zi,
iar versu-n care de atunci vei locui,
va fi asemeni unei rugăciuni,
spusă in ritmul de bătaie-al inimii,
purtând pe fruntea ta cununi, peste cununi
și până vom muri,
ne vom trăi ce-a mai rămas din viață,
ca și cum am fi
același duh, de ceață,
aburind peste pământ,
lipiți unul de altul prin cuvânt