trăiești la umbra ta cât mai e lumina
singurătatea unui urlet interior care instigă
lupta pentru a fi
nu știi ce ești, nici ce nu
cheltui puținul așteptând multul
care tocmai vine, odată cu întunericul unde
umbra te mustră
pentru cum ai cheltuit lumina

aerul inspirat nu ți se pare esențial
cel expirat un dar numai al tău, dar cui?
nu mai expira! te vei mări cât cerul?
nu mai inspira! îți vei da aere proprii?
ia să-ți fi fost luată ultima gură de aer
cui te-ai fi rugat și pentru ce?
nările amândouă nătânge pretind
precum în cerul înalt așa și pe pământul vânturat

umbra ți se odihnește la picioarele trupului
umilă, ca un câine de pripas, ca o distanță
între cer și țărână
latri impetuos la luna desenată pe peretele grotei
unde te simți proprietar legitim
ecoul ți se pare nesfârșite aplauze
singurătatea urletului intim te sugrumă
și crezi asta emoție, iubire, tandrețe...

zburdă în propria-i libertate numai neuronul
se izbește de pereții grotei, crezându-i orizont
își planifică perspective, aspirații, noi ceruri închise
de conturul exterior umbrei, tot ce e dincolo de ea
și-i dă numele Univers
cineva îți coboară trupul inert sub scoarța subțire unde
ecoul tot mai înfundat al izbiturii rămâne cât
aplauzele unei oglinzi în care oasele tale apar proaspăt bărbierite!