În vitralii sparte de tăceri înecate, unde absența sculptează umbre,
un ceas invizibil își măsoară clipele dizolvate în praful pereților.
Pe coridoare strâmte de ecouri uitate,
pereții își respiră propria moarte – aerul devine miere amară,
între zidurile ascunse de sensuri pierdute...
Singurătatea oamenilor retrași le cântă cu tristețe o simfonie surdă,
pe o filă albă scobită de haos – un alfabet de goluri
crestate în solul crăpat al iluziilor dulci și false.
Aceste geometrii abstracte din pustiul solitudinii lor
se înfig în cer, în stelele ce le ard simultan în arhivele spațiului
în timp ce omul scrie, șterge și scrie iar ,
rătăcind între nebulozitatea punctelor cardinale
și a zecea dimensiune cosmică încă neînțeleasă de oricine.
Din ferestre, nimicul se privește pe sine evoluând spre ceva sclipitor,
spre un vitraliu construit din cețuri armonioase și goluri tacite
care par o cetate a infinitului, vie, mobilă,
sau poate o hartă de vene - oricum, o stranie cetate,
unde visele se topesc fără întoarcere.
Totuși, catedrala infinită a interiorului e goală,
iar clopotele ei bat în sufletul tăcerii deasupra unui altar pustiu.
Acolo timpul își depune totdeauna cenușa,
iar noi îi ascultăm arhitectura în tăcere
și în pulsația lumii intrate în ritmice debusolări
cu pauze între două cuvinte nescrise
care, materializate, dor adeseori sau, ca să se uite pe sine,
cântă ciudate melodii abstracte în praful timpului...
Singurătatea este, din când în când, un spațiu
unde gândurile cresc ca plantele agățate de razele obscure ale timpului.
Deseori, în inima ei apare un loc tainic unde umbrele învață să vorbească
și unde visele devin rame pentru introspecție.
Singurătatea poate fi și un zid întunecos
care ne face să zâmbim trist când îi punem curajoși o fereastră.
unde prezența ei colorează panorame inedite.
Atunci singurătatea nu mai este o povară,
ci o cheie fermecată care revelează secretele arhitecturii interioare;
sau devine un refugiu plăcut, o oportunitate
de a regăsi profunzimi, calmări și sensuri,
ea putându-se transforma miraculos într-o trambulină
din care am putea plonja plini de optimism
într-o splendidă mare de lumini vitale,
schimbându-ne brusc și pe noi în lumini spectaculoase
ieșite dureros din nimfele întunericului.

Glen Ellyn, USA - 24 martie 2025