Cu ochi albaștri, scurși pe o batistă
Mă doare că mă vezi, prin lume, tristă
Prin București, sunt ploi pe la metrouri
Din Cluj, de leagă, cred, două depouri
Când viața mă atinge pe furou
Cu ochiul ce îmi pare ca un ou
Ce se aude-acum, lângă metrou?
Sunt vizitii ce te ascund, ochi-bou,
I-un fel de floare, cu un nume nou,
Dar și al meu, albastru ce se leagă
De o făptură, care nu mai e întreagă.
Ce e prea trist și fără de renume
Un chist ce crește în stejari de lume
În noaptea lată ce mă răcorește
Un ou... Ochi... Ou...
Să mă ascund, în mare, ca un pește.
Văd valuri albe, le-a lăsat ființa,
Ce știe educarea, elocința,
Să mă așez, pe pași de Afrodita,
Unde vaporul gustă ca și pita.
Sunt tânără în lume, sunt bătrână,
Ca și cum doarme-n mine săptămâna,
Pe mână și pe corp... Și mâna
Nu-mi dai, deoparte, gaica mea de lână
În lacrima cămeșii.
Căci soarele alături strălucește
Mă mut sub el, tăcută ca un pește
Căci mut e doru-n mine să-mi rămână,
Un cânt pe-o mână, miere pe din sână...
Zăpezi în mine dorul mi-l topește,
Mai am un dor, nimic, nici dor, ițește
Zăpada-n noapte, iute, se topește...
Zăpezi polare, ochiul tot ”privește”
Și ninge, ninge, foca se rotește
După o boală, în stejar rămâne,
Doar viața mea prea lată, ca un câine
Care coboară dinspre munți, în criză
M-așteaptă cred o plută și-o banchiză...
Sunt nopți polare-n depărtări de pește...
Sclipește iute!
Iute!
Cer vezi, în mare... Iute sau albastru,
Iar ochiul meu străpunge, ca și-un astru,
O piatră mică, ce mă cheamă, iute,
Să mă așez spre ea, ca și o ciută
Copaci și pește... Sunt copaci cerești
Ce tot rotești, copacii-s de la pești
Să dormi pe pietre... E un gând și ăsta
Iau piatra de prin mare și pricesna
Dar nu o duc la nimeni, noaptea va sta.
Căci dincolo de nori își e năpasta...
”E întuneric...
Sunt lumini scăpătate?”
Un bec și-o ciocolată, creasta
Din munte ce se cade, cantul Astra
Auzi cum cântă un acordeon, în crângul,
Ce nu l-a mai putut cerul, pământul...
”Crezi că i-o noimă-n lume? Viața-aceasta?”
I-atât de multă limită-n gazele
Când noaptea le atinge pe inele...
Credeai că ciute n-au inel de stele...
Să mă acopăr, dați-mi izvorele...
Lacrimile mele
Mărgele
Stau pe ele.
În ochi albaștri curgă-mi patru `miele
În depărtare, sunt măslini ce plâng
În dimineți de iurte, ce se frâng
Cu vin se-mbie mama să clipească
Războaie stau, o clipă, să privească
Cum tata-tace, ochiul în găoace,
Îi dau pianul, în păduri, stejarii
Ciupercării natur se lupt` cu parii
E-atâta liniște pe cioburi de pădure
În vrând tăcut, pe din păduri cu miere
Ce cheamă ursul mut, pe la ciubere,
Dar trupul meu e împânzit cu mure
Mă spăl cu apă dulce de pădure,
Când iar mă culc, o ciută limpezită.
Când muma-mi calcă umbra, pe din pită,
Bursuci, ce faceți? Dar, presus e luna
Ce luminează în boscheți nebuna
Și-s albă, luminată, marea fierbe
La fel cum cerbi, niște făpturi ”imberbe”,
Atâta tinerețe pe din oase,
Un val, privind la mine, mă descoase,
Vroiai să faci o baie, stai la mine
Și-n loc de apă îți voi da lumină
Din căni de ceai, din ape, sunt grădină.
Un vis, să stăm în dușuri calde
Ce duș... Ce duci...
Un val se duce, cred că mă rotește...
Cu pânza trupului, căci nimeni să se scalde
În rest, sunt muzici depărtate, oarbe
Doar dragostea îmi stă mereu de strajă
Și jur că sunt frumoasă ca și-o vrajă...