oamenii nu trăiesc
nu știu să se abată din drum
pentru o poveste zglobie
o vafă cu rom
o plimbare la braț pe o cărăruie
în care Dumnezeu fluieră

oamenii merg la pas
într-o cumințenie seacă
se ating pe-ascuns
fac dragoste numai la centenar
au uitat să împartă
să plângă
să râdă din nou
ca după un cancer remis
ca și atunci când ți-ai pierdut suflul și noua ta carne învăluie clipa
într-o altă membrană din care izvorăsc fluturi albi

fiindcă ziua aceasta se întâmplă aici unde se aude inima
iar iarba miroase a piele întinsă.