Plânge iarba sub pași goi,
Plânge cerul, plângem noi,
Munții tac în umilință,
Țara geme-n neputință.

Tinerii plecat-au iară,
Drumul străin îi înfioară,
Iar bătrânii-n case goale
Singuri stau și plâng cu jale.

Subjugată, fără glas,
Èšara pare un popas
Pentru hoți și trădători,
Pentru legi fără valori.

Ape, aur, tot se vinde,
Omul tace și înghite,
Că de hoți nu are loc
Și nici forță, mai deloc...

Cine-o plânge? Cine-o strigă?
Cine-i rupe lanțul greu?
Până-n ziua ce-o să vină,
Până atunci, vom plânge noi!