La orice derivă, la orice
eșuare care nu le aparțin
oamenii întorc spatele
sincron sau în sincronicitate.
O insulă pustie? Departe de ei? În larg,
unde naufragiatul să strige fericit? Să trăiască
fericit salvarea?
Cu atât mai bine!

„Să bem pentru asta! Și în cinstea naufragiatului
să bem!”

Proaspăt instalat,
conform manualului de ființare din care ne naștem,
strig: „Ajutor!” deci: exist,
cum spune cineva.

Dar nici un munte printre valuri s-așterne strigătul la mal
în spumele unui ecou.

Printre paharele închinate
doar sunet sticlos de ciocnire.
Cât de nemiloși suntem cu epavele
până în momentul în care exist-,
pardon: strigăm.