vântul și-a lăsat aripile la fereastra mea,
mereu m-a sedus cu zborul albastru,
visez printre stele să-mi zbor dragostea,
evadată din labirintul tristeții.

în jungla umană plină cu salamandre,
vioara din inima mea plânge pe o iluzie,
dorul îmi cere mereu clipe tandre,
dar eu sunt ghemuită între patru versuri.

să simt siguranță ca melcul în cochilie,
sau poate ca o perlă neagră în scoică,
viețuitoarele naturii să îmi pară familie,
în chip de doică să mă alăpteze marea.

mi se pare că vântul fluieră sonata lunii,
că raiul îmi șoptește iartă-te să zbori,
mi se pare că literele mă impulsionează,
să scriu o poveste de dragoste pe o rază.