ploaia secundelor
bate neîncetat
la ferestrele inimii

în căușul palmelor mute
curge încă fierbinte
amintirea zilei de ieri

în casa melcului mort
intră, pentru prima oară, lumina
dar pleacă îngrozită
de singurătate

pasărea își întinde aripile
pregătindu-se
de lupta infernală
cu distanțele

iarba cosită își spune
ultima rugăciune:

să înalț cuvântul spre cer
așa cum copilul
înalță un zmeu

ochiul soarelui
are capilarele sparte
și se-nchide

haina neagră a nopții
e plină de scamele
norilor

luna visează
să poarte
măcar o dată
haina albastră
a pământului

un arbore crește
din mine
și îi mângâie spatele
cu o creangă