Port fruntea ca pe o câmpie
Ori, mai bine spus, ca pe un deșert.

Deasupra ochilor cu care privesc
În adâncul tău,
De unde aștept să îmi vie,
Privirea ta ca un întreg
De frunți nesfârșite
Ca niște câmpuri
Ori ca niște adâncuri
Sterpe vor să devie.

Plouă mărunt peste frunze uscate
Și peste mașini parcate
De-a lungul străzii care
Șerpuiește prin uitare
Ca o cale
Ce duce niciunde
Și de acolo se întoarce
În privirea de sub fruntea
Care poartă câmpii
Ca pe deșerturi,
Ca pe stihii.

În ochii mei
Lucirea frunzelor ude
Și tinicheaua mașinilor
Lovite de stropi
Reflectă aceiași culoare.

Fruntea, plină de câmpii,
Se preface în deșertată uitare.