voiam să mă întorc acasă
dar rămăsesem blocat pe Valea Prahovei
privind munţii, aceşti martori
la uciderea timpului
cu singura armă pe care-o aveam în dotare
o ţigară, prin care trăgeam fumul
pentru a-i demonstra sufletului meu
că încă mai arde ceva
la capătul unui tunel de hârtie

am îmbătrânit într-o oră cât alţii în zece ani
sau poate că până atunci
nu dădusem atâta importanţă vreunei oglinzi
asta deoarece în oglinda retrovizoare
vedeam cât de lung e trecutul
lucru pe care și sufletul mortului îl cunoaște
atunci când se privește în oglinda neacoperită
lucru simțit și de acela pentru care
adio-ul cade ca o ghilotină
pe gâtul fragil și grațios al iubirii

voiam să mă întorc acasă
dar totul părea că încremenise
doar râul Prahova trecea pe lângă mine
ca un câine de apă
căutându-şi stăpânul de la Adâncata
în timp ce păstrăvii înotau printre pietrele mute
precum oamenii ce se întorc pe firul amintirilor
pentru a-și depune iubirea
în locul cel mai sigur de pe pământ
între palmele mamei

privind în sus, cu disperare,
aş fi vrut să pot da
perdeaua norilor la o parte
să văd încă o dată zâmbetul părintesc
ştiu, sună ca un clişeu,
ca o minune la care toţi speră
atunci când îşi fac semnul crucii
(chiar şi cu limba, ca să nu pară habotnicie)
dar de acolo de sus, din candelabrul absenței
coborau doar nişte cuvinte
către cuibul inimii mele
pentru a-şi depune metafora
pe jumătate eram cuprins de uimire,
fiindcă veneau, tot veneau
pe jumătate eram încercat de repulsie,
fiindcă doar unul era arhitectul inimii mele
și nu-l puteam păstra doar pe el, doar pe el
să o pot lua de la început
într-un nou univers, doar al meu, doar al meu

la capătul unui tunel de hârtie
totul e negru
un chiștoc orfan de văpaie
a căzut în brațele umede ale ierbii
o ultima dâră de fum
s-a întins ca o palmă
în căutarea îmbrăţişării celeste
poemul dă cu ciocul
în coaja subțire a prezentului