Țăranul își privește mâinile bătucite și plânge
În ele, în mâini, i-au stat în liniile acelea continue toți copiii și toate vorbele
Pe care i le-a spus Dumnezeu Mare pe când s-a născut
Să împingă cu picioarele din pântecului mamei
foarte tare
Care fusese întreruptă de la brânza ei sărată și de la lacrimi, pe deal,
născându-l
De s-au amestecat cu sângele nașterii lui de copil.
Și-apoi priveam în zare draga lui mamă nu mai era nicăieri doar o lume tristă
în care zăceau demonii aceia amestecați cu brânză și sare,
În timpul nașterii lui.
Și care nu îl lăsau să adune brazda ci urlau așa ca pruncii ăi mai răi
Dar el cunoaște firea omului și nu se teme de aceia
care îi vor mânca trupul ce sângerează încă în miriște
Palmele lui
Pentru că prea mult oasele, multe, au tras,
la lucrul de adunat portocalele răscoapte din țara aceea cu țarini foarte îndepărtate,
Și voi aveți țarini? Și noi... Și noi avem...
iar apoi țăranul a încercat să încarce portocalele în căruță
Dar mi se pare că iarba mirosea pe acolo
a fân cosit și a moarte deja trecută
Unde ești? Țăranul nu mai era nicăieri, împingea cu inelul și ghiulul o stea...

Într-o zi, o să am și eu brânză și sare,
O să am o nevastă înaltă și foarte frumoasă și miriștea mea
Iar portocalele din căruță suspinau după dorul său unic și foarte simplu.