Mi-au adus ce-a rămas de la alții. Am aruncat farfuria cât colo.
Iar m-au bătut. Mi-au pus foarfeca-n păr, m-au târât, m-au călcat
în picioare.
Le-a fost frică prea mult. Doar viața poate lovi așa de rău.
Stăteam cu mâna întinsă, parcă cerșeam. Nu știam ce se-aude: apa din streașină
ori sângele meu, clocotitul.
Ceilalți copii dormeau prost; dădeau vina pe mine. Educatoarea și-a scos haina
și-
a zis: nu așa se educă un suflet!
Am început să văd prin pereți. Șoapte cu forme gotice sau altfel de cum citisem în
cărți, dar absolut goale; palmele mamei.
Visam.
Nicio line-ntreagă. De la încheietură la vârfuri.
Faguri de căpșuni.
Îmi era ciudă să vorbesc răgușit așa că i-am scris:
ia-mă acasă!
Doctorul mi-a pus mâna în piept: ăsta moare râzând, dați-i sânge.
Sau mai faceți!
Nimeni nu îndrăznea să mă taie. Femeia în alb mi-a zâmbit.
Îți e frică?
Ba nu!
 
Mirosea a mâncare!