azi m-am oprit pe o bancă să-mi privesc mâinile îmbătrânite în lumina soarelui de ora 4 [octombrie] ridurile fine pe degete ca niște tăieturi cu firul de păr sau ca treptele spălate de 13 ori pe zi trepte pe care nu s-a odihnit nimeni *de fapt realizez că nu a urcat nimeni vreodată mereu pantofii lor erau prea murdari sau eu prea obosită nu era lumină pe scară sau nu aveam cafea de calitate

mâini
ca un simulacru pentru conceptul de a fi
o ce frumoase erați ce proaspete când ați mângâiat părul de pe creștetul bărbaților care nu v-au iubit nu v-au sărutat niciodată dar le-ați lăsat fără regrete parfumul de pe încheieturi ba chiar ați sperat că acel parfum va rămâne atașat în visul lor cu ochii deschiși în memoria atingerii voastre ca o acrilică purpurie

au vrut să strângă toți fiorii lumii în vârfurile degetelor ele mâinile rănite de atâtea ori de greutatea pungilor goale pungilor pline cărate zilnic mâini care au stins bețe de chibrit ce se încăpățânau să ardă degete linse de înghețata topită din vafe care se transformă în rugină pe stomac mâini care au frământat aluaturi untoase și au simțit că frământă inimile îngerilor de care dumnezeu a uitat [că i-a creat] mereu prea ocupat să-l urască pe lucifer

înțeleg prea bine că tăcerea a fost cel mai erudit mason poate gradul 34 care a putut să construiască arhitectura asta plină de tăieturi pe carnea mea satinată de singurătate ca un cangur pierdut într-o lume de trambuline cu marsupiul plin de bare de metal pe care să le roadă

azi ascult tot ce are înțelept de zis apusul și apusul ascultă tăcerea mea din oasele mâinilor că ele trosnesc ca niște ancore pe fundul mării doar când plouă afară dar știi și tu că plouă așa de tare în bucurești câteodată că nici eu nu mai aud moartea altora

cum vine