hai vino, nu treci pe la mine
strada dianei nr. 2, chiar are numele meu
să-ți arăt viața mea din foi veline
cum o-ntind pe covor și pun pisica să o lingă să se sature
să mâncăm și noi o albă-ca-zăpada uitându-ne cum se așterne
mătreața atomică pe pervazurile blocurilor de zece

poate să-mi spui dacă mama ta m-ar plăcea
și eu să-i dau un telefon
nu m-as prezenta, i-aș spune voi picta doar nuanțele ochilor băiatului dumneavoastră pentru totdeauna
și că atunci când clipești se aude un clinchet în capul meu
hai vino, treci pe la mine nici nu e nevoie să ne dezbrăcăm, e prea frumoasă
virginitatea unui trup îmbracat cu mintea care-și dă chiloții jos

ne vom număra genele până simțim că ne-a înțeles cineva perfect
în viața asta
am pune și singurătății muzică blues
să o privim cum plânge ca proasta
iar eu să mă prefac că n-am ochii ei
m-aș apropia de fiecare venă a ta să îi recit cele mai înfricoșătoare versuri
să vrei să trăim mai mult noaptea asta

ți-aș agăța paltonul în cui și l-aș trage-n nări
să simt zăpada motorina amestecate cu tămâie
deja aș ști c-aș rămâne cu tine până-mi dispar și oasele
sau până timpul ne va altera percepția
să-ți povestesc ce piele albă ai
ca o iarnă neatinsă în munți, lângă o mănăstire
că și chirurgii ar face icoană din ea
și nu te-ar mai opera la urgențe de atâta melancolie

știu că par o nebună tandră dar aparențele înșală
am tot încercat să-mi mătur tandrețea pe făraș și cumva
am regăsit-o mereu când m-am urcat în tramvai
hai vino să-ți arăt totuși ce tandrețe am ascuns
sub tocul ușii sub căni în mănuși și în ghete
dar mai ales
sub cioburile farfuriilor sparte