freamăt pe buze, adiere –
vocea ta se împletea cu vântul,
iar zilele curgeau
în ritmul unui pârâu de munte.

Îmi povesteai de stele care visează,
despre orașe vechi în care
soarele dansează la apus;
În fiecare cuvânt se năștea o lume –
fragilă aievea, parcă de nedestrămat
în vis.

O singură privire și deja simțeam
cum zâmbetul ți se desena în întuneric
sau disperarea ți se întrupa în lumină.

Ce mai faci? te întreb în gând;
ora se dilată și spațiul vibrează
când aștept răspunsul tău,
pulsul fiecărei secunde te aduce
tot mai aproape.

Vorbeam despre planuri și fantezii –
sarabanda incertă
a dorințelor noastre neîmplinite,
împreunam clipe,
cuvinte
și speranțe tăcute.

Mda, nu știu ce să zic,
toate sunt anotimpuri
care luminează
până sunt strivite de logică
și mai cresc doar ca flori
sub asfalt.

Aș vrea să îți spun ceva,
dar tu taci;

timpul îmi ucide duios memoria,
rămâne un gust banal
într-o dimineaţă oarecare.