Tu iubești cafeaua, mie îmi place drama,
dar trotuarului de sub noi nu-i pasă
de chestii din astea.

Pașii noștri nu-i transmit niciun alfabet anume,
iar noi nici nu știm de când mergem împreună.
Putem vorbi orice, în lume sunt miliarde de ecuații
și replicile noastre se vor transforma cândva
în niște numere;
oricum, noi nu vom mai apuca să vedem cifrele alea,
iar elevii de mâine le vor crede niște fosile ale unor
plictiseli vopsite cu nițică disperare gri,
create special pentru a le răpi lor orele de somn
sau incursiunile printre pahare.

Noi, totuși, încă mai așteptăm acele planete
în care cafeaua nu se bea din snobism sau
obișnuință,
iar dramele suculente dintre sinapsele noastre
nu au nevoie de o scenă pentru a fi luate
la ochi.
La astronomie nu prea ne pricepem, încă mai
credem în abilitatea prafului din jurul nostru de a
se alege ceva de el în viitorul apropiat.

Și acum ce trebuie să facem?
Bine, și din praful ăla se vor naște cândva planete,
dar le vom apuca nașterea și, mai ales, le
vom nimeri pe cele în care, fără multe consoane,
om putea să ne plimbăm precum niște copii
pe solul abia scăpat din foc sau apă?
Vulcani vom întâlni și pe acolo, legile naturii trebuie
să funcționeze în continuare.
Va fi totul bine până când se vor aciuia și pe acolo
primele macarale ...

Dar trotuarul de sub noi nu știe că suntem oameni
sau planete,
pentru el doar pașii contează, iar limba lor noi nu
o știm.

Să mergem tot înainte, chiar nu are importanță ce
propoziții se nasc în urma noastră!