poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-11 | |
Ea se afla pe marginea vieţii,
sângele îi cădea încet, încet, în cer. Ordinea lumii se inversase, timpul aluneca grăbit, ca o apă curgătoare, o cascadă a clipelor sparte în cochilii de scoică, o cascadă a zilelor sfâşiate care îşi pierduseră rostul, reci, goale, cu sunet de bulgăre de pământ uscat. Eu aşteptam pe marginea unui pat numai al durerii, al remuşcărilor aprinse de ziua ajunsă în apus, al remuşcării de a fi viu, de a rămâne viu, de a rămâne în urmă, rupt dintr-o îmbrăţişare mirosind a moarte. Tăcerii îi era frică, se cuibărise în mine, iar sufletul făcut arcuş pe vioara suferinţei cânta rugăciunea din urmă pentru ea, doar pentru ea. Speranţa atârna ca o piatră, uitându-şi zborul, căzut în fântâna dinaintea lumii. Mâinile noastre s-au atins pentru ultima oară la poarta dintre lumi, degetele ni s-au desprins, s-au despletit ca apele; ce clipă, ce urgie, ce sete de aer, ce suflu, ce gust, ce zgomot înăbuşit în urechi, ce stranie chemare a ecoului pe marginea vieţii, ce frică! Cel mai greu mi-a fost să urc cu ea în braţe podul dintre lumi, grea ca o aducere aminte - toate bucuriile noastre căpătau gust sălciu din apa vânătă a timpului scurs, ce clipă, ce urgie, ce sete de aer! Cu cât durerea devenea mai mare, cu atât eu deveneam mai mică sub umbra ei - purtând-o în braţe pe mama mea, care ducea în carnea ei de ceară lumea. Cu cât spaima devenea mai mare, cu atât deveneam copil, uitând cuvintele, un prunc în grădina braţelor ei, ca într-un aşternut divin; privirea, fructul florilor din ochii ei, îmi lumina în van chipul. Inima mea îşi arunca sângele din fântâni, în zadar voia să-i ofere rodia vieţii încă o clipă - în zadar - trupul ei avea liniile vieţii oprite, închise, întunericul, ca o vrajă nedezlegată, se oprise acolo, făcându-şi loc între noi. Ochii ei au devenit dintr-odată doi cărbuni stinşi, doar palmele mele ardeau încercând să-i aprindă. Podul dintre viaţă şi moarte a fost luminat o clipă de toată memoria vieţii, dar lumina înadins calea morţii, drumul ei, lumina înaintea tenebrelor necuprinse în care sensurile fugeau unul de altul. Sub podul dintre viaţă şi moarte spinii clipei din urmă îşi ascuţiseră tăişurile, atingeau cu lama rece trupul nostru comun, de marmură, mamă şi fiică, amestecate, îmbrăţişate, nedezlegate, curgând într-un fel neînţeles împreună în moarte - una ducând în moarte bucuria celei rămase în viaţă, cealaltă - aducând în viaţă durerea celei plecate în moarte.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate