În copilărie,
cât îi ceasul de mare iscodea
c-o simplă duioasă mirare
de piatră, apă și foc,
din picuri de ploaie aduna
cărările norilor.

În preajma casei se hârjonea
cu o pasăre albă-n-cântare
din lapte, miere si joc,
pe-o creangă din cer se odihnea
să-și curățe aripile.


La tinerețe,
Frenetic, lipsit de pudoare zbura
cu patru rânduri de aripi
din argint, aur, din ceară și dor,
în vârtej cu soarele lumea răsfoia
să-și caute florile.

Ca podoabă nevăzută o îngrijeam
Într-o pânză roșie de catifea
la un amanet Absolut unde gajam
planificări din programul de dragoste.
Și-mi spălam rușinea cu ea
când îmi ieșeau cărțile prost.

La maturitate,
monoton, obsesiv tot mai rar
aud un fâlfâit grav,
aripile-s grele ca de pământ,
cerul se strânge a șarpe
sa-i gâtuie zborul…

Aruncați cuțitul
să tai !