Orfeu privea cum cioara scobea-într-o nucă
la fel cum rupe din cadavrele de ciute…
azvârli cu lira în cioară,
nu suporta văzând cum sfârtecă eternitatea
din miezul căreia o să lăstară
la timpul hotărât clipa reîncarnării.

Scoborâse panta deschisă către sat
însoțit de o ciurdă de câini -
câinii s-au năpustit peste ulițele atunci pustii
adulmecând la porți urmele morții -
și striga disperat în deșertul său:

nu mai mâncați cojile, oameni buni,
nici ciorile nu le mănâncă,
nu mai mâncați timpul e coaja eternității!

Ați răscolit pământul
după fiecare bucată de coajă neputrezită,
râdea profetul nebun …
aveți poate indigestii,
că v-ați aruncat asupra lui
și ați jelit
și ați strigat de durere?!
moartea urlă din voi acum disperată
și voi îi astupați gura cu boli,
și cu remediul mass-media,
în loc s-o serviți cu miezul de nucă.

nu mai mâncați cojile, oameni buni,
nu mai mâncați timpul e coaja eternității!

Văd cum adunați movile de coji în congelatoare
ca pe niște poeme refrigerate în clipa idiosincraziilor voastre,
să faceți și poze la coji
ca să le priviți la bătrânețe,
cretinilor !
râdea Orfeu în hohote.