sunt lucruri pe care nu le mai pot schimba. îmi pun o votcă
e mai ușor să le accept, în timp ce o muzică electrică îmi defibrilează
gîndurile în încercarea de a mă apropia de turbatul din mine
cu blîndețea unui pisic gata hrănit și care așteaptă să fie mîngîiat.
dar turbulentul își bagă capul în inimă ca într-o cască de motociclist
și-mi frînge oasele de parcă ar fi din sticlă fină.

lucrurile pe care nu le pot schimba sunt sortite să rămînă la fel,
doar eu, cumva, să mă schimb. așa că mai torn o cinzeacă
din dorința de transformare și acceptare, cu nădejdea că la un moment dat
întreaga lume se schimbă și devine mai ușor să mergi pe ape
înghețate cu tălpile goale, să pășești pe cărbuni încinși
sau să plutești în bătaia vîntului

agățat în ștreang, fără să mori, că ți-ai făcut o traheoctomie chiar sub funie,
în fine, ceva nesănătos ca dragostea pentru cei care au plecat și
n-au mai dat nici un semn. al treilea pahar te face să înțelegi că realitatea
e numai una, că nu există două lumi diferite și că-ți trebuie stomac bun
să poți digera ce se întîmplă cu tine, ce se petrece în jurul tău. doar turbatul
nu-mi dă pace, îmi bagă capul sufletului în apă și îl îneacă

rîde, nenorocitul, tu nu meriți un suflet, tu nu meriți iertare
și știu că e greu să te accepți fără iertare, așa că mai dau un pahar peste gît
și îmi iert eu sufletul gata să moară, îi iert toate păcatele și îl îngrop
acolo unde turbatul dă cap în cap memoria cu speranțele pînă
face toate visele praf, rămîne doar memoria, intactă, lucidă, dureroasă.
sunt bine, ca revenit din comă într-o cadă plină cu gheață.