Vine într-o zi copilul la mine și îmi spune că Dumnezeu nu locuiește departe și dacă ar avea o casă ar fi dincolo de pădure
unde cineva mereu lasă lumina să ardă
ca într-un vis iar păsările nu dorm niciodată.

(noaptea aceasta este doar un început de inimă

cǎ peștii pictați știu să înoate dacă-i arunci în râu

mami, nu-i așa cǎ totul este cu putință celor ce cred?
copacii săvârșesc milioane kilometri până să ajungă în rai
și ce dacă murim
oricum nu se întâmplă nimic
căci sufletul nostru e ca un soare ce perforează restul stelelor

trăiești mai departe căci așa cum ne atingem tâmplele atunci când visăm
dragostea din trupurile noastre se face caldă și apoi se aprinde
inevitabil)

De câte ori privesc în ochii Ofeliei mâinile mele refuză să mai îmbătrânească.

(Painting “Sans titre” by Christos Bokoros)