ți-am trecut povestea prin urechile acului

și-am tivit marginea zdrențuită a singurătății.

până aici, nimic neobișnuit.

poate doar un zbârnâit de telefon

în care tristețea se îngâna pe sine.

n-am să trec la invocații, evocări

și alte pastile pentru afișarea sinelui.

aici, în interior, nu se dau petreceri zgomotoase.

e-atâta liniște, încât urechile ciulite

mult vor mai avea de așteptat să vină zarva.

până atunci, cu un pastel bine-ascuțit,

să creionăm o altă iluzie.

linii subțiri să redea ceva

din tristețea noastră amară,

fără să fie nevoie de tiv.