... cum am ajuns aici să văd vitraliile, cu un tren
și apoi altul înca un autobuz și alt tren
până în gara din Koln, domul în lumina lui octombrie,
pe malul Rinului pescarii, în spatele lor
o jumătate de minge albastră unde se joacă Moulin Rouge,
tot acolo taximetriștii turci zgomotoși cu benzurile ca untul,
o gașcă de bețivi tolăniți au plecat când a venit poliția,
cafeaua Melitta de la o asiatică toată un zâmbet,
un mexican desenase într-un cerc mai multe inimi steaguri
unde se puneau bani, am pus și eu pe-al meu, frumos cerșit,
înăuntru magii în aur masiv, si vîrful de piatră al unui turn,
și vitraliile milioane de culori și lumini,
întunericul nu există decât cu promisiunile luminii
cum desparte heblul două tablouri, ce-a fost și ce va veni,
știu întunericul, am fost acolo și am ieșit, e muțenie acolo,
în întuneric se zbiară numai înăuntrul tău,
acolo scriam cu degetul numele tău în negura din fața mea
necontenit până când din numele tău o ușă s-a făcut,
până când s-a deschis și-am putut vedea,
și-am pășit cuminte afară în soarele ce îmi încalzea hainele.
Atâta muncă și atâta răbdare din subsoluri pînă la înălțimi.