nici nu m-am trezit bine

și umbra, cerberul de la poarta pleoapelor

îmi cere de mâncare

ce să-i dau, am doar cuvinte deasupra oaselor mele

cuvinte cu pielea roză

din care moartea vrea să-și facă pantofi

cuvinte cu păduri pe care zilnic le defrișez

pentru a-mi încălzi singurătatea

cuvinte cu labirinturi prin care sângele fuge disperat

căutând o rană prin care să scape de muncile lui silnice

de inima care pune biciul pe el

cuvinte în care doar durerea, ca un plug

răstoarnă brazda amintirilor

cuvinte din care doar lacrima iese ca un gheizer fierbinte

încercând să se-mbarce pe corabia unui nor

să călătorească până la marginea lumii

dar tot ce reușește să facă

este să consoleze rădăcinile, creaturile

care n-au aflat niciodată ce este lumina

cu excepția râmelor care merg

precum Moise spre pământul promis

târându-se sub amenințarea grăbiților pași

trecând prin marea despicată a ierbii

trecând pe sub coasa ascuțită a lunii

trecând pe lângă bătrânele pietre

în care s-au fosilizat

zborurile și iubirile de demult

trecând pe lângă crucile mute

pe lângă arborii cărora le țin de urât

doar mușchii, lichenii și propriul putregai

pe lângă florile surâzătoare

bântuite de vise

chiar și în glastrele

umplute cu apă ce miroase a canalizare

atâta am, doar cuvinte

deasupra oaselor mele