fărâmiturile străbăteau văzduhul, ca fulgii
cădeau
și numai pe unde nu cădeau,

***

uriași din poveste, ne-adunam în jurul mesei,
mama, mulțumită ca o gherghină, râdea, alinta suflul zilei,
ne spunea istorioare de pe timpuri, turna-n farfurii, aducea pâine caldă,
apă,
nu-și făcea griji care-o fi cel de-i cădea firimitura de la gură,
povestea, râdea, turna-n farfurii, ne sorbea cu privirea,
lăuda: - ochioși mai sunteți,
noi într-un glas: - ai mei îs cei mai frumoși,
ba ai mei, că-s albaștri,
verzi am doar eu,

mai degrabă o soră, sau frate: - ți-au căzut firimituri,
nu-s de la mine,
tu ai dat pe jos, - ba de la tine sunt,
nu-s nici de la mine, tu ești gură cască,
vezi cum împrăștii,
numai ce-am dat cu mătura prin casă,

mama știa să ne potolească: - lăsați fărâmiturile-n pace,
e mare păcat să te cerți la masă,
ori
învinovățești,
așa sunt oamenii pi undi trec lasă fărâme după ei,
este o vorbă din bătrâni, se zice că fiecare firimitură cade din cer,
strămoșii își cer pomenirea,
strângețile-n palmă și chemați păsările să le ciugulească în voie bună, să crească aripi,
că ele duc vorba la cei de sus,

***

alerg în spatele casei, le presor pe mușuroi,
mă uit cum la fuguța, la fuguța, cară-n spate,

aud tunetul
vine ploaia