îmi caut amintirile,

prețioasele mele amintiri

oare unde or fi plecat?

le caut în creier, în sânge,

în inimă, în adâncul plămânilor

în încrețiturile pielii

în oglindă, peste tot...

amintirile au dispărut

de parcă ar fi fost înghițite

de un acid nemilos

de o gură veșnic flămândă

de un abis în care cenușa

nu mai are darul suprem

al renașterii

o floare ar vrea

să-mi spună ceva

dar iarba îi spune să tacă

pădurea ar vrea să-mi spună ceva

dar râul îi spune să tacă

o furnică se urcă pe umărul meu

o întreb dacă știe ceva

dar ea se gândește

doar la caldul ei mușuroi

privesc o fotografie

lacrima mea cade

peste chipul de altădată

își face loc printre buze

ajunge la inima adormită

la inima ca un fruct înghețat

pe ramura timpului

o trezește

toată fotografia se cutremură

se cutremură ca un vis atins

de razele lunii

ochii încep să clipească

o mână se ridică ușor

îmi mângâie fața

așa cum ploaia de șoapte

mângâie trupul tăcerii

gura se deschide, mă cheamă înapoi

așa cum marea își cheamă orice val

care cucerește pământul:

ce mult ai îmbătrânit...

vino înapoi, renunță la tâmplele tale

rănite de zăpezile oarbe

renunță la sacul de carne

pe care-l porți în spinare

renunță la piatra care

niciodată nu va fi pâine

trăiește veșnic clipa aceasta

de fericire!

ceva din mine mă îndeamnă

să fac un pas înainte

ceva mă trage înapoi

și uite așa, rămân suspendat

într-o lume în care am totul și nimic

în care doar poezia

are puterea deplină

să vină, să plece, să se întoarcă