să stai întins

pe patul de frunze

și să spui:

toamna

e cel mai frumos anotimp

hainele ei atrăgătoare

vocea ei liniștitoare

vântul ei mângâietor

cerul senin al ochilor ei

pe care trece stolul de păsări

ca un poem de dragoste

îndreptându-se către

supremul cititor

să închizi apoi ochii

așa cum fac, de obicei, visătorii

fiecare celulă a ta

să fie o poartă deschisă

fiecare gând, o îmbrățișare

să stai așa

anesteziat de această

sublimă frumusețe

și să nu observi

norii care se apropie

ca niște doctori grăbiți

să simți, brusc

doar picătura rece de ploaie

cum intră ca un scalpel

în sufletul tău, în amintirile tale

iar tu, să nu poți face nimic

să vezi doar noul poem

cum iese din tine

ca un nou-născut

cum crește într-o clipă

cât alte poeme într-o viață

cum pleacă în lume

chemat de ochii altora

iar tu, să rămâi singur

pe banca din parc

privind trecătorii

privind cum însăși toamna se duce

fluturând din batista ultimei frunze

apoi să simți

aerul rece cum te învăluie

și primul fulg de zăpadă

cum intră în tine

ca un scalpel

de data aceasta

fără anestezic

să tremuri, să tremuri

să te doară

și să vrei, doar atât

să vină mai repede

primăvara

să dormi pe patul de flori

și să nu te mai trezești

niciodată