tu eşti liniştea ce-mi stinge focul strigătului, aprins de durere
de fiecare dată când plâng mi te torni în ochi
ca un lichid de evaporat lacrimi
prin ochi îţi verşi în mine înştiinţarea existenţei
venită dintr-un ieri îndepărtat în care râdeam
reobişnuită greu cu odaia, neştiind-o pradă flăcării plânsului
de fapt de asta ai şi plecat, neştiind să plâng
râdeam pe atunci de tine, de lichefierea liniştii ochilor tăi
nu cunoşteai durerea, plângeai doar durerile altora iubind omul
neiubitor de oameni râdeam
ai venit în furia goanei la înştiinţarea Domnului că plâng
să-mi ştergi de pe gură furia strigătului, puţin mai puţin sunt neiubitor de oameni
şi tot mai mult în liniştea ta
mă umanizez