oamenii sunt frunze în ierbarul normelor
ceva le așază una câte una la presat
de la verde crud până la nefiresc de alb
de la transparent la galben adânc
epuizând forme și distanțe...
frunzele astea au convingerea nemuririi –
vaca vremii paște oblic numai trifoi cu patru foi
în drumul ei spre abatoare

uneori pot fi și înfloriri măiestre
alteori pot fi căderi timpurii
ca o palmă mângâind depărtările...
frunzele astea capătă importanță doar
raportate la un ram, la o ramă
prin care privitorul își pierde vederea sau
comprimă într-un punct orice orizont –
ramul nu poate refuza rolul de nuia...

frunzele sunt oameni grăbiți și confuzi
se leagănă în cădere și cred asta înălțare, un rost
de la obosiți și ignoranți până la iluzia geniului
de la întunecați de propria umbră până la
nefiresc de anarhici din pricina iubirii
își leapădă ramul în căutarea anotimpului pierdut –
oamenii ăștia au convingerea gălbenirii foilor
care merită să rămână definitiv nescrise