SALCÂMUL ȘI CIOCÂRLIA
În Bărăgan, cândva, din ceruri cu salcâmi ningea.
Ascunși în floarea de omăt se scufundau în valuri,
Proptiți cu spatele la crivăț în țarnă se-opinteau,
Cătând apoi printre pâraie un reazem către maluri.

Pe-atuncea pe când Domnul primea prima insultă,
Și-n sila sa de oameni, muta în ceruri raiul,
Văzând că pe câmpie domnea tristețe mută,
Uitase-o cântătoare și-n sprijin doar salcâmul.

Fu mare supărare pe cântăreața mică,
Ce-n limpezimea zilei, în tril saltă spre soare,
Apoi, dinspre înalturi, către pământuri pică,
C-apoi din firul ierbii, spre rai, din nou să zboare.

Neobosită-i truda, eternă întristarea,
Obida-i peste lume și chiar peste salcâm,
Își face cuib în iarbă și nevăzută-i zarea,
Iar la venirea iernii, pleacă spre alt tărâm.

Stăpânul peste sate, salcâmul, s-a rărit,
A lui tovărășie la drum, cu greu o întâlnești,
Codrul se strâmtorează și tare-i pricăjit,
Zadarnic vrei popas sau loc să te umbrești.

Mai ninge, Doamne, cu salcâmi, câmpia însetată,
Fă semnul sfânt și cu salcâmi ridică iar perdele,
Mai răcorește Doamne bobul și mintea-nfierbântată,
Dă-mi ciocârliile-napoi, că-i jale făr de ele.