Concomitent cu adâncul
În cușca lui din sârme întunericului îi cresc rădăcini.

Pe mine mă deranjează doar când le roade
Pentru că astfel trebuie să îl hrănesc
Cu fel și fel de dimensiuni.

Pe de lată parte, dacă ar fi să mă gândesc
La cum ar fi fost să nu fie,
Îmi imaginez că nu aș fi avut cui să mă plâng,
Pe cine să dau vine, cui săi îi strig
Tot ceea ce îmi îmbuteliază în suflet.

De aceea, ca pe strigătul risipit pe marginea râului
Pentru a depresuriza focul cu care mă arde iubirea,
Oricum ar fi, pântecul pe care îl poartă
Mie îmi rămâne suficient de înalt
Să stau drept, cu mâna pe inimă,
Ascultându-l ca pe un imn
Solemn în fața tuturor.