Doisprezece ierni fără bunici, doisprezece Viflaime ce au trecut fără să mai oprească la poarta lor. Astăzi, un vânt rece îmi îneacă inima, câinii nu mai latră străinii, e liniște și-n icoane, Hristos sângerează.
Și știi că iubești când tot ce ți-a mai rămas viu de la ei e o biblie veche în chirilică, cu coperți roase de timp și de molii. Acolo îmi simt bătăile inimii, cum așteaptă cuminte între resturi de praf și umezeală.

Într-un colț prăbușit în casa bunicilor închisă cu lacăt
sufletul meu călătorește cu viteza luminii prin mii de kilometri de zăpezi și de oameni. Trec prin toți și nu îmi pot stinge dorul.

Timpul nu poate roade dragostea, căci numai ea are putere să se ridice de pe cruce, să separe sângele de lacrimi și moartea de înviere. Lazar este doar o metaforă pentru dragoste.

Și știi că fericirea are un chip, ea poate fi o cină modestă, cu o măsuță răstignită la capătul unui pat, iar pe masă aburii pâinii proaspăt scoase din cuptor cresc până la cer. Și gust din pâinea bunicii și plâng și îi sărut mâinile.