nu știu destul despre păsări nici despre fluturi,
dar știu că singurătatea mea ar trebui să aibă aripi,
să pot duce mai departe povestea...

atâta depărtare îmi tulbură liniștea
așteptând ca lumea să fie dezgropată
din mormanul de cuvinte care mint,
dar tu ești orb până la os
iar durerea mea devine atât de mare încât
nu o mai simt, înot în ea ca într-o mare,
de parcă aș vrea să descopăr o lume subterană

și nu pot spune sigur unde am ajuns
și nici cine era străinul care a mers alături de mine...
dar știu ce a rămas în urmă,
trec printre lucrurile care îmi erau atât de cunoscute
încât deveneau invizibile și realizez că
totul era doar o refracție dulce și tristă a lumii,
o urmă de dor călcată în picioare.