De timpanul de sticlă al stelelor
Se izbesc, ca de niște solzi, raze strălucind
Cum într-o cameră visul ce nu are cine îl povesti.

Din pupila reveriei lor, ochi privindu-mă fix
Mi se deschid în geam spre a mă învălui.

Și mi-e teamă că, cu golul tăcerii lor,
În care se zvârcolesc umbre, mă vor lovi
Atât de tare încât, surd fiind, nu voi auzi
Ceea ce ascultă stelele din sticla ferestrei,
Ori ce nu voi auzi eu dacă le tot voi privi.