Și noi tot aprindem luminile. Nu înțelegem de unde atâta ceață? Și cum de-am ajuns să bâjbâim prin locuri atât de cunoscute, din noi înșine nu prea de mult desprinse? Cineva ne-a smuls pesemne dintr-ale noastre, căpcăunul ce sălașluiește undeva în afara sentimentului: la voia întâmplării, ne-a scăpat hăt departe! Și îmi stă pe limbă să-ți zic: Ține-mi inima, drumul așa de sinuos al meu către mine, până la prima răsucire ține-o bine!

Dar noi orbecăim, săraci lipiți pe proprietăți inalienabile sfădindu-ne... cum că mâna mea nu e a mea, cum că țipătul tău nu din mine s-a-ntrupat

Desculță și alta într-ale ninsorii mă făceam mă fac în năprasnicul dor cu râvnă tot ce-mi aținea aține Calea ștergeam... șterg nemaisimțind cum din mine rupeam rup...

Irecuperabili, am dat iar să înțelegem. Lipsa de contur a realului. Felul fantomatic de a ne perinda siluetele. De a ne ciocni cu un soi de zumzet electric expirat. De a nu ne da seama. De a trece unul prin altul. Ca prin nimic... În pâlpâirea cețoasă a unei camere. A unei case. A unui noi atât de opac... Cum nu mai era de ajuns să rostești cu dicție pentru a institui fie și truda invizibilă a furnicii, mușuroiu-i imaginar, blândele ploi cu mireasma lor de praf aurit

...am orbecăit... ne-am iluzionat ne-am iluzionat nu ne-am mai.


... singurul loc neinfestat... tastatura din care țâșnesc litere, fotoni ai genezei bezna botezându-ne-o.