Ne desfrunzim în toamna-nroșită ca arsura
Ce ține peste rană speranța-ntrețesută,
Din rădăcini ne facem o pământească plută
Și navigăm prin lume să-i construim armura.

Înmărmuriți privim mirajul ce se-aprinde,
Arome cresc încet din frunzele căzute
Și se întind în aer, cărări nestrăbătute
Ce ne îmbie pașii prin ierburi să colinde.

Călcăm peste culori îmbrățișate-n seva
Născută înspre seară din soarele de-amurg,
Întinsă-n fața noastră toamna conduce greva
Romanticei tristeți pe străzile din burg...

Așa a fost mereu. Timpul confirmă fumul
În care se transformă viața tuturor...
Dar ne-amintește, totuși, că important e drumul
Pe care îl străbatem înnemurind ușor...