Ea îmi vorbea supărată pe aer,
pe iarbă, pe culori și pe mine.
,,Numai fratele vânt – a mai zis - are voie s-atingă
buzele astea nesărutate!”

De-aș fi avut curaj, aș fi strigat înapoi:
,,Soare! Soare! Soare!”
(Dar fața ei era un adevărat spectacol.)

Stăteam amândoi, ca două sperietori de ciori, îngropați
până-n gât în cuvinte și părea că râdeam.
Nu mai știu când bulgărașii de aur din părul ei supărat,
ce pluteau împrejur, s-au lovit de ochiul meu nevăzut prima oară.
Atunci am dispărut și-a rămas numai el, ochiul,
care se aurea până când în fund a sclipit
spinarea unui înger de aer, nedesfăcut.

,,Nicicând nu va fi la fel de frumoasă”, mi-am spus,
și ea a continuat să mă certe,
dacă nu o face și-acum...