Sunt copilul pe care
îl strâng încălțările
și nu îndrăznesc
să-i cer mamei altele.
Voi aștepta Paștele,
docilă, răbdătoare…
atunci îmi va lua
și rochiță cu floricele,
la fel ca a surorii mele.

Până atunci
voi fi ascultătoare,
și voi ruga ploaia
să-i ude mamei
plantele,
iar dacă va fi secetă
le voi uda eu,
cu lacrimile copilului
din mine,
pe furiÈ™,
doar să rodească.

Uite, am strâns
în poalele rochiței
verdeață pentru
iepurași,
și țărână…
De această țărână
nu am mai scăpat,
o car și astăzi
pe urcușurile
și coborâșurile vieții.

Fac un dialog cu mine
în timp ce îmi cos
rochița cu genele căzute.
Am agățat-o într-un cui…
Ar fi cusut-o mama mai bine,
da nu am vrut să o supăr,
să o deranjez
când tocmai potrivea
ciulamaua de sare.

E gata rochița!
Uf…din greșeală
am cusut și o pietricică,
și a crescut odată cu mine,
căci am rămas în aceeași
rochiță.
Pe rochița nouă,
cu floricele,
o păstrez
pentru duminici.

Despre încălțări
n-am spus nimic.
Au fost noi,
le-am purtat
toată copilăria,
adolescența…
chiar și acum.
Mă strâng
și îndur,
sunt papucii
copilăriei mele,
ca și rochița
cu pietricica
cusută din neatenție
pe poalele uzate,
m-am atașat de ea…