Eu, omul-secundă, inventat prin modelări divine desăvârșite,
încărcat inițial cu fulminanta iubire explozivă a Creatorului pentru eternizarea fericirii mele perfecte;
eu, cel prin care țărâna banală s-a înnobilat cu viață și a grăit,
dar care repede mi-am trădat veșnicia
preferând temporara secundă goală a cedărilor și decăderilor slugarnice,
ale slăbiciunii voinței din mine, a impurității impulsurilor amăgitoare
și ale întunericului orbitor care îmi promitea
toate fericirile lumii posibile și imposibile,
cu imagini jucăușe, pline de false fericiri , de sticliri amețitoare
și scurte desfătări carnale adictive, mereu fără limite,
nevăzând nicidecum că, de fapt, sub pojghița dulce de miere otrăvită,
se ascundeau inefabile dureri negre și lacrimi de fiere, însângerate...
Când treptat, treptat, cufundându-mă în ele molatec să le gust,
ființa mi-a devenit deodată robită, fără voință,
o ființă neputincioasă, nedemnă și învăluită de o moliciune totală,
umplându-se cu o disperare plină de total dezgust față de orice,
simțindu-mă într-o clipă singur, fără voință, neputincios, părăsit
și doborât cu jalnică înjosire la pâmânt,
unde, bâjbâind, am ajuns să rog cu insistență țărâna
să mă reprimească cât mai grabnic în sânul ei clisos și indiferent...
O mare frică m-a cuprins și o mare tăcere mă îngheța !
Nu știam cui să-i cer ajutor și nici nu mai aveam puterea de a-l cere...
Sufeream în această tăcere de gheață. Sufeream...
Dar în momentul când mă prăbușeam adânc în mine însumi,
din ce în ce mai cu grabă, mai adânc și mai înspăimântător,
chiar în acel moment indescriptibil, oribil, chiar atunci,
din infinitul necunoscutului suprem,
din rădăcinile nobile milenare ale conștiinței mele adormite,
din noi dimensiuni ale spațiului și timpului,
dintr-odată,
dintr-odată am simțit o explozie asurzitoare
auzită numai de mine, numai de mine:
o izbucnire măreață și de neînțeles, ca un răsărit de soare venit din neant, instantaneu, care a apărut deasupr-mi
și care m-a scos brusc din buimăceala încâlcită ce mă devora,
m-a scos de sub magma roșie și clocotitoare a durerilor mele multiple, invizibile,
din prăbușirea iminentă în goluri negre, fără fund,
din ghearele aprinse ale disperării,
și, deodată, m-am simțit aruncat drept în picioare, precum un gheizer de foc înțepenit !
Iar atunci un Nimb măreț, al unui Infinit fulminant, copleșitor de frumos și uriaș,
copleșitor de puternic și viu,
chiar atunci o Lumină uluitoare m-a dezmeticit brusc, m-a învăluit blând într-o adiere caldă, plăcută, liniștitoare
și mi-a vorbit rostindu-mi clar, cu un glas părintesc,
cu un glas melodios, calm, îmbărbătător:
„Te-am trezit, omule doborât de înșelări amețitoare !
Te-am trezit, căci dintr-o inefabilă flacără luminoasă precum erai la început,
ajunseseși să devii și să te simți o secundă de fum pieritor și înecăcios...
Te-am trezit, copilule rătăcit prin umbre ale putrezciunii,
iată, te-am trezit, făcându-te, din acest moment,
să poți vedea tot mai clar, jur-împrejur, cu fiecare celulă din tine,
să vezi și să distingi bine realitatea din preajma ta,
cu toate grandorile ei vizibile și invizibile,
căci orb deveniseși, copilule pierdut și regăsit !
Dar iată, a sosit timpul să renunți a mai fi și a te mai simți om-secundă,
spre a te scoate definitiv de pe calea largă a rătăcirilor pieritoare,
căci numai tu ți-ai ales-o, sub îndemul întunericului lacom de victime,
însă în clipa asta, din alegerea ta liberă și greșită, Eu te salvez - și-ți spun
că te iubesc și că am venit cu drag să ți-o înlocuiesc
cu alegerea Eternității Mele ferme, cu luminile fericirii Mele reale, nepieritoare,
și de aceea îți zic: Haide, omule-etern, ridică-te!
Ridică-te, căci te așteaptă un cadou la fel de viu ca și tine,
să te bucuri pe deplin de această clipă a schimbării tale totale.
Numai Eu îți doresc adevărata fericire și nu te mai las niciodată singur!
Haidem, fiule, ridică-te și urmează-Mă !
Urmează-Mă !...”

C.P.B. - Glen Ellyn, USA, 16 febr. 2022