Tot timpul ne agățăm de ceva.
La început de zâmbetul mamei
apoi de un vis
sau de un suflet care trece prin inima noastră
ca o rază de soare printr-un câmp înflorit.

Tot timpul ne agățăm de ceva
poate gestul pe care l-ai făcut cu mâna
atunci când ne-am cunoscut
sau dâra de fum pe care ți-o lăsa tristețea
pe strada în care ne-am despărțit.

Tot timpul ne agățăm de ceva
uneori de o piatră de moară
alteori de foșnetul unui copac
suntem niște singurătăți care trecem una prin alta
apoi se despart.

Tot timpul ne agățăm de ceva
până când nu ne mai putem agăța
de nimic
și-atunci ne întoarcem cu fața
către tot ce am întâlnit
cât să vedem că în trecerea noastră
am trăit am murit
și nimic nu a fost fără rost.

Nici măcar pierderea
în imensul compost