În spate-ți, mult, codașii societății
Ai spune, n-au nimic, ci numai zarea
Căci, fără ei, mai lină ți-o fi marea
Iar briza bate, rar, de-a da cetății...

E cu tot vântul care e risipă
Și n-a rămâne-un strop, de după ei;
S-ar sparge, iar, ulcioarele cu tei
Și n-a fi floare, pentru ceai, sau clipă.

Și ei, cei de la coadă, din prostime
E prea mult aur, dar eu nu-l pot face
Să ne prostim, mediocritate, știme

Or fi, din nou, toți proștii, în băltoace.
Că-n viitor nimic de prin mulțime
De e prea sus, mai jos îl vom întoarce.