flori de cafea se deschid dimineața,
miroase a treaz,
tu-mi descui ochii la pat dintr-o cană ciudată,
are în ea un duh de lumină a minții,
cel puțin fărâma găzduitoare de gânduri
că-n rest e acasă de vise
ale nopții de om ori de neființă

tu ești jumătatea dorurilor noastre
strânse ca într-o pușculiță,
om sparge-o-n împărțirea la unu
să dăm de cheltuială singurătății

deocamdată în două căni ni se deschid florile de cafea
decojind rana amorului să sângereze-n odaie
în soi de fum izbind în tavanul cu îngeri
al autovenerării
șoaptelor noastre lipite

în sărut devenim dumnezeu
împliniți cu pasărea limbilor
grăitoare de zbor spre lăuntru,
spre inimile ce ticăie grozav timpul iubirii

&

tot mai mult intră ziua pe fereastră
florile de cafea își închid corola,
îmi ghicești acolo aleanul
și vrei să plecăm de mână spre orizont,
să încălecăm drumul plecând în galop
pe unde ne văd ochii,
odaia devine strâmtă, i se apropie până la orbire pereții

îți promit că o să vorbesc cu olimpul
să ne mai lase zei,
măcar o vreme, până ne dezlipim reciproc palmele,
din patru să umblăm cu două mâini
și-n două picioare să mergem către a fi oameni