Pe țărmul Mării Negre, când în toamnă
Și în amurg se pârguiește rodul
Luminii din tine, suflet, aprig
Spălat de vreme și rotund ca piatra
Rostogolită lung. Pe plajă singur,
Privind în larg ce cauți? Pentru care
Serbări sosit în ceasul cel din urmă?
Tu, păstrător de strămoșești priveliști,
Tu, paznic credincios al altor datini,
Tu, preot la altarele uitate.
Oprit aici, pe un nisip ca spuma
Amarelor milenii și cu vântul
Din veacuri ne-ncepute peste dânsul.
Oprit aici: în spate purtând țara
Cu văi pustii și stepe și gorgane,
Cu pietre-n slove și mai vechi săpate,
Cu vulturi mari, gheboși de-atâta strajă,
Pleșuvi de-atât surghiun pe țărmul lumii,
Oprit aici: în față cu lumina
Amurgului și-a toamnei peste ape
Întărâtate, îmbulzind sălbatec
Năvalnică lor haită. Singur numai
Cu tine, suflet, urnă de argilă.
În golul tău mai tremura cenușă
De zei păgâni când valul ce se sparge
Pe țărm pierdut îmi strigă lung: Thalassa!