Cer voie să intru în carnea focului
ca în carnea copacului din care răsare luna.

În umbra lui mă visez a fi eu,
prag la intrarea sufletului.

Din rădăcini să mi se deșire
plecări și întoarceri care adapă
cu cer și pământ pereții
casei în care visez.

Îmi doresc să văd praful rămas
din rănile zbaterilor sale tăiate.

Sângele prefăcut în țărână
ce își amintește mișcarea zborului.

Zvâcnirea uitată, risipită la marginea lumii,
cenușa ce rămâne din rana sufletului
căruia i s-a tăiat aripa aripilor.

Praf de stele care plutește pretutindeni
din prima și din ultima clipă a facerii.

Apa în care scriu cu degetul
amintiri din suflet.

Flăcări ale focului înfometate,
câini care nu uită prada
de lângă care au fost alungați,
și revin veac după veac în pântec
spre a își digera nașterea.

Somnul ce își mănâncă uitarea
și își ascunde tăcerea în cărămizi
de sticlă, de fier sau de cer,
în uleiul mereu inflamabil
ca într-un pântec din umbra ființei…

Ghem de foc ce poartă și din care răsar
câmpii însămânțate, rodite, agitate
violent și furios care se sparg
și alcătuiesc distrugeri.

Focul care poate aprinde
pentru că este foc luminând
tot ce îi este în afară
păstrându-și ființa
în întunericul
flăcării arse.

Chip încoronat de flăcări
luminându-și încenușirea.

Ca atunci când pui mâna pe lăstar
și simți cum crește dincolo de mâine,
de acel mâine pe care niciodată
mâna ta nu îl va atinge.