mamei mele


Trăim niște zile, oho!, care îți dau ghes
la paralele care mai de care mai de care,
la terorii ce n-au văzut aburii gândirii,
la extrapolări existențiale cu pielițele necojite.

Hi! Hi!
Adevărul acestor zile este mai acru decât aciditatea cu care ne este injectat pe bază de chitanță.
Chiar ironic, ne-ar sugera morții
dacă ar mai sta pe lângă o mamă care să îi învețe
arta atât de erotică a vorbirii.

Nimic nu s-a schimbat în realitate cu noi cei de după 1944,
iar zilele care ne trec dovedesc acest lucru.
Această scurtă perioadă de timp în care
se strâmbă mai altfel la noi
(pentru că se va termina totul curând,
chiar dacă vor trece zece ani tot scurt înseamnă)
ne arată că de fapt suntem în rahat până la inimă,
iar ventriculul pompează în vise (și de-acolo în suflet)
numai ce ne trebuie nu! Niciodată.

Ironic (vorba morților) Nu! Niciodată
este tot ce trebuie să fim.