dar spectacolul se înființase
în toată grandoarea lui alb-negru
fără să aibă nevoie de vreun spectator

brațele noastre inerte așteptau cu sfințenie comanda
alinierea la șirul nesfârșit al generațiilor
chiar dacă ne aminteam pe alocuri
că frunza fusese odată verde și iubirea înflorea roșu
pe acel tărâm desprins parcă dintr-o imaginație

și nu ne soseau păsările
gesturile punctuale nu se soldau
cu vreo consecință palpabilă în realitate
numai aceste minuscule semne
gloanțe isterice neocolind sufletul


ca pe greșeală impardonabilă ca pe păcat
ne ștergeam amintirea de noi... orice indiciu
care într-o ordine nu a noastră ar fi echivalat
blasfemiei.